Autor: POPA Mihai
Publicat în: Pandectele Romane nr. 6/2017
Disponibil online: aici.
Rezumat: Într-un model procesual de tip continental pentru care principiul libertăţii probelor râmane idiomatic, jurisprudenţa de cameră preliminară este în mod neechivoc axată pe analiza patologiilor procesuale relaţionate administrării probelor obţinute în faza de urmărire penală.
În aceeaşi paradigmă a legalităţii probelor considerăm oportună abordarea problematicii admisibilităţii probelor în acuzare obţinute în faza de anchetă, din perspectiva relevanţei acestora în raport cu obiectul probaţiunii, corelaţiile care legalmente există şi trebuie făcute între admisibilitate şi legalitatea probelor, respectiv patologiile procesuale ce pot fi identificate în cazul probelor inadmisibile pentru lipsa de relevanţă, sancţiunile şi remediile incidente.
Pot fi considerate legal obţinute probele inadmisibile? Sunt admisibile probele care nu îndeplinesc standardul de relevanţă? În ce constă un atare standard în raport cu noţiunile de pertinenţă şi concludenţă a probei? Este relevanţa probei o chestiune de drept, ori o chestiune de fapt? Ce jurisdicţie penală va constata, va sancţiona şi va remedia elementele de patologie procesuală identificate pe un atare palier, în contextul dialecticii privind excluderea probelor nelegal obţinute?
Fără pretenţia exhaustivităţii şi conştientizând caracaterul mai puţin „ortodox” al temei în dezbatere, prezentul eseu nu îşi propune să raspundă tranşant acestor întrebări, ci doar să creioneze potenţiale argumente euristice într-un univers comparativist al dreptului probei penale, justificat fie de convergenţa modelelor procesuale, fie de hibridizarea unui arhetip de model procesual, respectiv cel al procesului echitabil.
Cuvinte-cheie: legalitatea probelor; admisibilitatea probelor; urmărirea penală.
Abstract: In a continental-type procedural model for which the principle of the liberty of evidence remains idiomatic, the preliminary chamber case-law is unequivocally focused on the analysis of procedural pathologies related to the administration of evidence obtained during the prosecution phase.
In the same paradigm of the lawfulness of evidence, we consider it appropriate to address the issue of the admissibility of evidence in the prosecution during the investigation phase, in terms of its relevance in relation to the object of this evidence, the correlations that legally exist and must be made between the admissibility and the legality of the evidence, the procedural pathologies respectively, which can be identified in the case of inadmissible evidence for lack of relevance, the sanctions and incidental remedies.
Can inadmissible evidence be considered as lawfully obtained? Is evidence that does not meet the standard of relevance admissible? What is this standard in relation to the notion of relevance and conclusiveness of the evidence? Is the relevance of the evidence a matter of law or a matter of fact? What criminal jurisdiction will find, sanction and remedy the procedural pathology elements identified at such level, in the context of the dialectics on the exclusion of unlawfully obtained evidence?
Without trying to be exhaustive and aware of the less “orthodox” character of the debated topic, this essay does not attempt to clearly answer these questions, but rather to create potential heuristic arguments in a comparative universe of evidence under criminal law, justified either by the convergence of procedural models, or by the hybridization of an archetype of the procedural model, namely that of the fair trial.
Keywords: lawfulness of evidence; admissibility of evidence; prosecution.
