Autor: Teodor MANEA
Publicat în: Curierul Judiciar nr. 10/2018
Revistă disponibilă: aici.
Rezumat realizat de redacție: Contestarea probelor administrate în faza de urmărire penală presupune o manifestare de voință din partea inculpatului, în sensul de a arăta probele pe care dorește ca instanța să le readministreze, și nu invers. Nu există nici un motiv, nici de text, nici de logică, în a impune inculpatului o atitudine proactivă în a spune că ceva nu îl deranjează. Astfel, judecarea cauzei fără readministrarea probelor strânse în faza de urmărire penală se poate face ori de câte ori inculpatul, ori o altă parte sau persoana vătămată, nu le contestă în mod expres, iar instanța apreciază că nu este necesară administrarea acestora din oficiu. În aceste condiții, este îndoielnică, în opinia noastră, posibilitatea instanței de apel de a se substitui judecătorului care a soluționat cauza în primă instanță și a aprecia faptul că o serie de probe trebuie administrate din oficiu, și cu atât mai mult de a impune aceasta ca fiind o cerință expresă ce reiese din textul de lege, ori de câte ori nu s-a arătat în mod expres că probele nu sunt contestate. Într-o astfel de situație, în care inculpatul lipsește la judecarea cauzei în fond, prin desființarea în tot a sentinței pronunțate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, se ajunge ca o atitudine culpabilă a părții, care a decis să aibă un comportament pur pasiv, fiind dezinteresat de soarta procesului său, să îi fie interpretată în favoare.
Cuvinte-cheie: necontestarea probelor produse în cursul urmăririi penale; absența inculpatului; necesitatea unei declaraţii din partea inculpatului.
Aspects regarding the presence or absence of an underlying condition for the application of article 374 of the Procedural Penal Code which is the express declaration from the part of the defendant of not contesting the evidence produced during the criminal investigation
Abstract: The disproof of evidence produced during the criminal investigation implies an effort of will from the part of the defendant. The defendant is obliged to identify the evidence that the court should reproduce, not the other way around. There is no legal stipulation, nor logical reason for imposing a proactive attitude for the defendant, thus having him admit that there is no issue that inconveniences him. Thus, a case may be solved without the need to re-produce the evidence produced during the criminal investigation whenever neither the defendant, nor any of the other parties expressively manifest an attitude of disproof towards such evidence and the court sees no reason to re-produce them ex officio. Under these conditions, we find it highly unlikely for the court of appeal to have the power to substitute the will of the court of first instance and deem it fit to re-produce ex officio evidence already produced; and much less likely for it to understand from the legal text that this becomes an obligation of the court of appeal whenever there is no express evidence that the evidence have not been contested. In such a situation, in which the defendant was culpable absent from the court of first instance, by total annulment of the sentence and sending it for a retrial, the actual passive behavior of the defendant puts him in a favorable position although he manifested little to no regard toward the trial.
Keywords: not contesting the evidence produced during the criminal investigation; the absence of the defendant; the necessity of a declaration from the part of the defendant.
