Autor: Mihai Ștefan GHICA
Publicat în: Caiete de drept penal nr. 4/2020
Revistă disponibilă aici
Rezumat: Abuzul în serviciu constituie o infracţiune cu un specific aparte, problematic, având în vedere modul sintetic de reglementare utilizat de legiuitor, relevat de terminologia generică folosită şi de structura logico-juridică a normei de incriminare. Cele mai acute dificultăţi apar în delimitarea infracţiunii de alte forme de răspundere juridică, aspect care ţine de domeniul de aplicare a normei de incriminare, precum şi în relaţia cu alte infracţiuni, în situaţia în care au vocaţie de aplicare concomitentă.
Nu trebuie omis faptul că dreptul penal trebuie să devină incident doar atunci când interesul general este atât de afectat încât sancţiunea civilă, disciplinară sau administrativă nu este suficientă – aspect care decurge din caracterul auxiliar, discontinuu, fără un domeniu specific de reglementare al acestei ramuri de drept, elemente pe care se bazează principiul minimei intervenţii care guvernează această materie.
În acest cadru, analiza istorică devine relevantă pentru înţelegerea evoluţiei normei de incriminare de-a lungul timpului în dreptul pozitiv care conferă informaţiile necesare pentru: interpretarea istorică a noţiunilor care compun actuala incriminare; consolidarea perspectivei asupra conceptului juridic de abuz în serviciu în ansamblul său; o mai bună aplicare în practica judiciară; delimitarea faţă de alte forme de răspundere juridică.
Pe de altă parte, nu se poate omite nici modalitatea în care în diferite etape istorice s-au schimbat raţiunea incriminării, structura logico-juridică a acesteia în ansamblul său şi diferitele elemente constitutive punctuale.
Contextul istoric în care a evoluat incriminarea de la abuz de putere la abuz în serviciu corelat cu jurisprudenţa contemporană diferitelor etape istorice poate contribui la o mai bună percepţie asupra diferitelor soluţii de practică judiciară şi anume asupra relevanţei lor pentru aplicarea actualei norme de incriminare. Din acest motiv, studiul îşi permite să sugereze întreruperea unei anumite inerţii în reţinerea însemnătăţii şi aplicabilităţii în continuare a anumitor soluţii jurisprudenţiale mai vechi.
Perspectiva istorică este semnificativă şi pentru a determina relaţia abuzului în serviciu din reglementarea actuală cu alte incriminări din Codul penal în vigoare şi legislaţia penală specială, dar şi cu anumite contravenţii al căror subiect activ este funcţionarul public.
Din acest motiv este necesară stabilirea reperelor în care a apărut clauza explicită de subsidiaritate, precum şi a celor în care a fost înlăturată din norma de incriminare.
Ca atare, analiza îşi propune să stabilească efectele acestei reconfigurări, precum şi chestiunea menţinerii tacite a acestei clauze, care în literatura de specialitate actuală este tratată ca reprezentând un caracter ce ţine de esenţa incriminării abuzului în serviciu.
Dispariţia clauzei exprese de subsidiaritate pe considerente de redundanţă, respectiv evoluţia în timp a normei de incriminare după înlăturarea clauzei exprese şi păstrarea esenţei conceptuale a incriminării până în prezent, aduce în atenţie transformarea clauzei de subsidiaritate dintr-un expresă într-una tacită.
Totodată, studiul trasează câteva repere în privinţa confuziei conceptuale tradiţionale dintre subsidiaritate şi specialitate, evidenţiind optica doctrinară asupra conceptului de subsidiaritate care a înglobat în mod cutumiar, încă de la finalul anilor ’50, relaţia gen – specie cu alte infracţiuni.
În primul Cod penal al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti nu exista o incriminare unică a abuzului în serviciu, iar legiuitorul s-a inspirat în acea epocă din legislaţiile penale occidentale, reglementând în mod distinct abuzul de putere, abuzul de autoritate şi, într-o manieră fragmentată, excesul de putere. Aceeaşi perspectivă s-a cristalizat sub auspiciile Codului penal Carol al II-lea, când excesul de putere a fost prevăzut într-o normă de reglementare distinctă şi sintetică.
Ulterior, legiuitorul comunist s-a îndreptat spre spaţiul estic, inspirându-se din legislaţia penală sovietică, context în care a fost reglementat abuzul în serviciu, sistematizat în trei articole distincte. Trecerea la democraţie nu a marcat însă modificări semnificative la nivelul incriminării abuzului în serviciu, devenind stringentă pentru puterea legiuitoare doar nevoia unei resistematizări a textelor de lege.
Studiul reflectă legătura strânsă dintre formele actuale ale abuzului în serviciu şi incriminările din legislaţia penală din perioada comunistă.
În pofida faptului că articolul nu tratează forma specială a infracţiunii cuprinsă în Legea nr. 78/2000, analiza prezintă însemnătate şi în acest caz, câtă vreme art. 132 din acest act normativ reprezintă o normă de trimitere la abuzul în serviciu reglementat în Codul penal.
Interpretarea istorică a normei penale nu este însă suficientă pentru a lămuri pe deplin problemele ridicate, trebuind corelată cu interpretarea gramaticală, teleologică şi sistematică a incriminării în lumina principiului legalităţii şi a documentelor internaţionale relevante, a jurisprudenţei în materia drepturilor omului, respectiv a principiilor de soluţionare a concursului aparent de norme penale
Cuvinte cheie: analiză istorică abuz în serviciu; abuz de putere, abuz de autoritate, nedreaptă luare, subsidiaritate abuz în serviciu; dispariţie clauză expresă de subsidiaritate; caracter subsidiar, raport gen – specie; relaţie abuz în serviciu alte infracţiuni; întindere caracter subsidiar; raport abuz în serviciu – contravenţiigenerală a infracţiunii, tipicitate
Titlul lucrării în limba engleză: The historical perspective on the incrimination of abuse of office in Romania
Abstract: The abuse of office constitutes a crime with a particular, problematic specificity, considering the synthetic way of regulation used by the legislator, revealed by the generic terminology used and by the logical-legal structure of the incrimination norm. The most acute difficulties appear in the delimitation of the crime from other forms of legal liability, aspect that belongs to the field of application of the incrimination norm, as well as in the relation with other crimes, in the situation when they have a vocation of concomitant application.
It should not be overlooked that criminal law should become incident only when the general interest is so affected that civil, disciplinary or administrative sanction is not sufficient – an aspect arising from the ancillary, discontinuous nature without a specific area of regulation of this branch of law, elements on which the principle of minimum intervention governing this matter is based.
Within this framework, the historical analysis becomes relevant for understanding the evolution of the norm of incrimination over time in the positive law that provides the necessary information for: the historical interpretation of the notions that make up the current incrimination; strengthening the perspective on the legal concept of abuse of office as a whole; better application in judicial practice; delimitation from other forms of legal liability.
On the other hand, one cannot omit the way in which in different historical stages the reason of the incrimination has changed, as well as its logical-legal structure as a whole and the different constitutive elements.
The historical context in which the incrimination evolved from abuse of power to abuse of office in correlation to the contemporary jurisprudence of the different historical stages can contribute to a better perception on the different solutions of judicial practice, namely on their relevance for the application of the current incrimination norm. For this reason, the study allows itself to suggest the interruption of a certain inertia in retaining the significance and further applicability of certain older jurisprudential solutions.
The historical perspective is also significant to determine the relationship of abuse of office in the current regulation with other incriminations in the Criminal Code in force and special criminal law, but also with certain contraventions whose active subject is the civil servant.
For this reason, it is necessary to establish the landmarks in which the explicit subsidiarity clause appeared, as well as those in which it was removed from the incrimination norm.
As such, the analysis aims to establish the effects of this reconfiguration, as well as the issue of tacit maintenance of this clause, which in the current literature is treated as a character related to the essence of criminalizing abuse of office.
The disappearance of the express subsidiarity clause for redundancy reasons, respectively the evolution in time of the incrimination norm after the removal of the express clause and the preservation of the conceptual essence of the incrimination until now, brings to attention the transformation of the subsidiarity clause from an express one to a tacit one.
At the same time, the study draws some landmarks regarding the traditional conceptual confusion between subsidiarity and specialty, highlighting the doctrinal perspective on the concept of subsidiarity that has customarily incorporated, since the late 50s, the gender-species relationship with other crimes.
In the first Criminal Code of the United Principalities of Moldova and Wallachia there was no single incrimination of abuse of office, and the legislator was inspired at that time by Western criminal law, distinctly regulating abuse of power, abuse of authority and, in a fragmented manner, excess of power. The same perspective crystallized under the auspices of the Criminal Code of Carol II, when the excess of power was provided for in a distinct and synthetic norm of regulation.
Subsequently, the communist legislator turned to the eastern space, drawing inspiration from Soviet criminal law, a context in which abuse of office was regulated and systematized in three distinct articles. However, the transition to democracy did not mark significant changes in the incrimination of abuse of office, becoming stringent for the legislature only the need for restructuring the legal texts.
The study reflects the close link between current forms of abuse of office and criminal offences in communist-era criminal law.
Despite the fact that the article does not deal with the special form of the offence contained in Law No. 78/2000, the analysis is also of significance in this case, as long as Article 132 of that normative act is a rule for reference to abuse of office regulated in the Criminal Code.
However, the historical interpretation of the criminal rule is not sufficient to fully clarify the issues raised, and must be correlated with the grammatical, teleological and systematic interpretation of criminalisation in the light of the principle of legality and relevant international documents, of human rights case law, and of the principles of resolving the apparent contest of criminal rules.
Keywords: historical analysis abuse in office, abuse of power, abuse of authority, unjust taking, subsidiarity abuse of office; disappearance express clause of subsidiarity; subsidiary character, gender-species ratio; relationship abuse of office other crimes; subsidiary extent; report abuse of office – contraventions.
