Materiale asemănătoare

Autor: Andrei ZARAFIU, Giulia ȘOLOGON

Publicat în: AUBD – Forum juridic nr. 3/2021

Disponibil online: aici.

Rezumat: La data de 21 octombrie 2021, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat hotărârea în cauza ZX și Spetsializirana prokuratura (Parchetul Specializat, Bugaria) cererea nr. C‑282/20, prin care a stabilit că art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care nu reglementează o cale procedurală aptă a permite ulterior ședinței de cameră preliminară, într‑o cauză penală, remedierea neclarităților și a lacunelor din conținutul rechizitoriului, neregularități ce aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare. Prezentul articol realizează o analiză a domeniului de aplicare al hotărârii pronunțate în cauza ZX și a remediilor procesuale reglementate în Codul de procedură penală român aplicabile în cazul modificării elementelor de fapt și de drept ale acuzației în materie penală formulate împotriva inculpatului. În aplicarea jurisprudenței CJUE, art. 6 alin. (3) din Directiva 2012/13 și art. 47 CDFUE impun statelor membre să reglementeze o legislație care să permită remedierea în cursul judecății a neclarităților și lacunelor din conținutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informații detaliate cu privire la acuzare. Totodată, dreptul național trebuie interpretat conform dreptului Uniunii Europene, în sensul că judecătorul trebuie să apeleze la toate mijloacele procesuale reglementate de lege pentru a se asigura că inculpatul primește informații detaliate cu privire la temeiul de fapt și de drept al acuzației, astfel încât să-și poată exercita dreptul la apărare. Numai în ipoteza în care legislația națională prevede impedimente în activitatea judecătorului pentru a furniza respectivele informații ori pentru a înlătura neclarități și lacune ale rechizitoriului de natură a compromite dreptul inculpatului în înțelegerea elementelor esențiale ale acuzației, acesta are posibilitatea de a lăsa neaplicate respectivele norme pentru a se asigura că inculpatul primește informațiile necesare privind temeiul de fapt și de drept al acuzației necesare formulării apărărilor. În cadrul normativ actual, absența unor dispoziții exprese care să stabilească la nivel procedural o modalitate de remediere a neregularităților actului de sesizare creează premisa adoptării unor soluții exclusiv pe cale judiciară, fără a avea un fundament normativ. În doctrină, au fost conturate două remedii, primul presupunând o intervenție directă a procurorului asupra actelor procesuale și procedurale prin care să fie adusă la îndeplinire dispoziția judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de excludere fizică a probelor nelegale sau neloiale, fără a opera o dezînvestire a instanței. Cel de-al doilea remediu presupune o restituire a cauzei fie la parchet, fie chiar la procuror, după distincțiile evocate pe parcursul prezentului studiu. Unde ar trebui însă să se dispună restituirea cauzei? La parchet sau la procuror? Nuanța este importantă pentru că presupune diferențe în ceea ce privește mecanismul procedural prin care se realizează reluarea urmăririi penale în actualul sistem procesual penal. În final, apreciem că remedierea neregularității actului de sesizare prin restituirea cauzei și reactivarea funcției judiciare de urmărire penală este preferabilă intervenției directe a procurorului în faza de judecată, reprezentantul Ministerului Public având posibilitatea ca, în ipoteza în care dorește să își mențină dispoziția de trimitere în judecată, să poată reface actele procesuale și să emită un nou rechizitoriu regulamentar întocmit. Pentru argumentele amplu dezvoltate în cuprinsul prezentului studiu, dispoziția instanței de judecată ar trebui să fie de restituire a cauzei la procuror și nu la parchet, întrucât parcurgerea filtrului procedural pe care îl presupune restituirea la parchet și care implică abilitarea exclusivă a conducătorului parchetului de a evalua în ce măsură se impune reluarea urmăririi penale (potrivit dispozițiilor art. 334 C.proc.pen.) este, în acest caz, superfluă. Luând în considerare natura incidentelor care provoacă imposibilitatea continuării judecății în ipotezele analizate în prezentul articol, aplicarea directă a jurisprudenței CJUE ar trebui să determine o reluare obligatorie a urmăririi penale circumscrise nevoii de înlocuire a actelor compromise prin care s-a configurat succesiv acuzația formulată în materie penală. Conchizând asupra celor evocate anterior, menționăm că remediile propuse prin hotărârea CJUE pronunțată în cauza ZX ar trebui să opereze doar în contextul limitat apt a le justifica existența. Acestea nu trebuie să devină mecanisme de eludare o obligației procedurale a instanței de judecată de a soluționa cauza. Astfel, reiterăm faptul că, dacă anumite incidente ivite în cursul judecății, precum schimbarea încadrării juridice dată faptei sau excluderea probelor determinante, nu vizează aspectul extern al acuzației, ci reprezintă chiar carențe interne, strâns legate de temeinicia acesteia, instanța este obligată să îşi realizeze în mod complet funcția activată prin sesizare și învestire, urmând a pronunța o soluție de achitare, întrucât probele în acuzare nu întrunesc standardul minim necesar angajării răspunderii penale prevăzut de art. 103 alin. (2) C.proc.pen., dincolo de orice dubiu rezonabil. În aceste condiții, remediile prezentate, indiferent de ordinea de preferință stabilită de către interpret, devin incidente în măsura în care există neclarități sau ambiguități ale acuzației de natură a împiedica exercitarea adecvată a funcției de judecată, nu și atunci când acuzația nu este sprijinită de probe clare, apte a dovedi dincolo de orice dubiu rezonabil vinovăția inculpatului.

Cuvinte-cheie: neregularitatea actului de sesizare, rechizitoriu, restituirea cauzei la parchet, restituire cauzei la procuror, schimbarea încadrării juridice, excluderea probelor, dreptul la informare al acuzatului

Titlul lucrării în engleză: Continuing the trial or returning the case to the prosecutor? On the national procedural consequences of the CJEU decision in the C-282/20 ZX case

Abstract: On October 21, 2021, the European Court of Justice ruled in ZX and Spetsializirana prokuratura (Specialized Prosecutor’s Office, Bulgaria), application no. C ‑ 282/20, by which it established art. 6 para. (3) of Directive 2012/13 / EU of the European Parliament and of the Council of 22 May 2012 on the right to information in criminal proceedings and the Article 47 of the Charter of Fundamental Rights of the European Union must be interpreted as precluding national legislation which does not provide, after closing the preliminary hearing, for a procedure remedy for the ambiguities and gaps in the content of the indictment, irregularities, which affect the right of the accused person to be provided with detailed information on the indictment. This specific article analyzes the meaningful purpose of the judgment in ZX and the procedural remedies regulated in the Romanian Code of Criminal Procedure applicable to changes in the factual and legal elements of the indictment. In applying the jurisprudence of the ECJ, art. 6 para. (3) of Directive 2012/13 and art. 47 The EU CDF requires Member States to regulate legislation that allows for the legal recourse in court of any ambiguities and gaps in the content of the indictment that affect the right of the accused person to be provided with detailed information on the accusation. At the same time, national law must be interpreted in accordance with European Union law, in the sense that the judge must resort to all procedural means regulated by law in order to ensure that the defendant receives detailed information on the factual and legal grounds of the accusation and may apply properly for the right of defense. Only if national law entails impediments in the activity of the judge to provide such information or to remove any ambiguities and gaps in the indictment, which may compromise the defendant’s right to understand the essential elements of the prosecution, he may ensure that the defendant receives the right information on the factual and legal basis of the charge necessary to formulate the defense. In the current regulatory framework, the absence of express provisions to establish on the procedural level a way to remedy the irregularities of the indictment conceives the premise of adopting solutions exclusively in court, without having a normative basis. In the doctrine, two remedies were outlined, the first involving a directly intervention of the prosecutor on procedural acts, which helps in enforcing the order of the judge of the preliminary hearing or the court of physical exclusion of illegal or unfair evidence, without operating a disinvestment of the court. The second remedy involves a restitution of the case either to the prosecutor’s office or even to the prosecutor, according to the distinctions evoked during the present study. But where should the restitution be ordered? At the prosecutor’s office or at the prosecutor? The nuance is important because it implies differences in the procedural mechanism by which the resumption of criminal prosecution is carried out in the current criminal procedural system. Finally, we consider that remedying the irregularity of the indictment by restituting the case and reactivating the judicial function of criminal prosecution is preferable to the direct intervention of the prosecutor in the trial phase, the representative of the Public Ministry having the possibility to maintain the possibility to redo the procedural documents and to issue a new regulatory indictment. For the arguments extensively developed in this study, the court’s order should be a return to the case to the prosecutor and not to the prosecutor’s office, as the procedural filter of restitution to the prosecutor’s office involves the exclusive power of the chief prosecutor to assess the extent to which it is necessary to resume the criminal investigation (according to the provisions of art. 334 CPC) is, in this case, superfluous. Being given the nature of the incidents that makes impossible for the trial to, in the cases discussed in this article, the direct application of the jurisprudence of the ECJ should lead to a mandatory resumption of the criminal prosecution limited to the need to replace compromised acts that successively set up criminal charges. In conclusion, we note that the remedies proposed by the ECJ judgment in ZX should only operate in the limited context capable of justifying their existence. These should not become mechanisms for circumventing a procedural obligation of the court to resolve the case. Thus, we reiterate that if certain incidents arising during the trial, such as the change of the legal classification of the deed or the exclusion of decisive evidence, do not concern the external aspect of the accusation, but represent internal shortcomings closely related to its validity, the court is obliged to fully perform its function activated by notification and investment, following to rule on an acquittal, as the evidence in the accusation does not meet the minimum standard necessary to engage in criminal liability provided by art. 103 para. (2) CPC, beyond any reasonable doubt. Under these conditions, the remedies presented, regardless of the order of preference established by the interpreter, become incidental insofar as there are ambiguities in the accusation that could impede the proper exercise of the judicial function, not when the accusation is not supported by evidence, capable of proving beyond any reasonable doubt the guilt of the defendant.

Keywords: irregularity of the act of referral, indictment, restitution of the case to the prosecutor’s office, restitution of the case to the prosecutor, change of legal classification, exclusion of evidence, right to information of the accuse